Pictura banateana sec. XIX

Curator Elena Miklosik

Colecţia de pictură bănăţeană secolul XIX

Primele piese ale colecţiei de pictură bănăţeană provin din fondul Ormós creat în a doua parte a secolului XIX. Zsigmond Ormós (1813-1894), admiratorul Renaşterii italiene a fost iniţiatorul colectării valorilor de artă cultă locală. Pasiunea colecţionarului a fost dublată de strădania istoricului de artă care prin mijloacele sale modeste – în comparaţie cu posibilităţile marilor Mecena ai epocii baroce – încerca să achiziţioneze, să restaureze şi să facă publice, prin expoziţii şi prin articole de specialitate, bunurile artistice create de-a lungul secolelor pe teritoriul Banatului istoric.

În primele cataloagele întocmite de colecţionar, alături de operele artiştilor veneţieni, descoperim lucrările semnate de Imre Vizkelety, Elek Szamossy, Anton Fialla, Nicolae Popescu, Ede Komlóssy sau Wodiczky. Cumpănind valoarea artistică sau documentară pentru zonă a unor piese - majoritatea portrete comandate de burghezia bănăţeană dar şi câteva peisaje - îşi găsesc locul în aceste liste şi creaţiile artiştilor anonimi, peregrini prin zonă.

Prin generoasa donaţie testamentară, făcută în anul 1894, aceste piese au intrat în proprietatea muzeului formând nucleul unei colecţii aparte. Ideea de ilustrare a vieţii artistice bănăţene s-a transformat în politică de dezvoltare a colecţiei, menţinută şi în decursul secolului următor. Pastelurile neoclasice, distante dar elegante, semnate de Anselm Wagner, strălucitele portrete biedermeier atribuite lui Gábor Melegh şi Károly Brocky, „primitivismul” îndrăzneţ manifestat prin pictura de şevalet a lui Dimitrie Turcu, lucrările originale sau interpretările după artiştii italieni ale lui Konstantin Daniel, autoportretele lui Mihail Velceleanu, studiile veneţiene şi portretele lui Elek Szamossy, picturile romantice şi studiile de academie pline de culoare ale lui Nicolae Popescu, portretele realiste ale pictorului Ioan Zaicu documentează drumul parcurs de arta bănăţeană timp de 120 de ani.

Lucrările poartă amprenta pregătirii academice vieneze a autorilor dar trădează şi atracţia acestora faţă de creaţiile italiene. La sfârşitul veacului se produce ruptura cu centrul vienez – în portretele oficiale ale lui János Wälder se regăsesc dovezile pregătirii budapestane, sobrietatea personajelor este îmbinată cu preţiozitatea detaliilor bogat colorate; scenele de gen semnate de Adolf Humborg respiră aerul vesel şi luminozitatea şcolii de pictură din Düsseldorf. Retrasul colorist, Stevan Aleksić, şcolit la München, îşi asigură un statut independent printre artiştii sfârşitului de veac datorită autoportretelor şi operelor sale vizionar-simbolice. Prin scenele de gen, lucrate cu o pensulaţie dinamică, prin naturile statice, gingaşe şi pline de culoare ale lui József Ferenczy se deschide calea spre pictura plein air-istă a secolului XX.