Cum mi-am petrecut sfarsitul lumii (regia Catalin Mitulescu, 2006):

Este un film care ne-ajuta (pe cei care acum lucram la firme particulare, cumparam lapte la cutie, mergem la concerte, purtam cercei, iubim blugii… care ducem acum ceea ce se cheama o viata normala) sa ne-aducem aminte cum era cand aceste lucruri lipseau si pareau imposibil de obtinut vreodata. Cred ca asta este important. In timpul filmului o voce din spatele meu se intreba “de unde-or fi scos oare toate vechiturile astea? e ca pe timpuri”. Important e ca multi spectatori au recunoscut acest “e ca pe timpuri” si ca cei mai tineri au avut ocazia sa vada cum era inainte de ‘89, inainte sa se fi nascut ei. E un bun exercitiu de plasare in prezent: sa stii cum arata lumea inaintea ivirii tale in ea, sa descoperi cum au trait parintii tai.
filmele ne pot pune la bataie imaginatia, perspicacitatea, inteligenta, sensibilitatea, empatia, cultura. Filmul acesta reinvie destule lucruri importante, de genul celor care nu merita sa fie uitate, cum ar fi: pericolul compromisului, teama de Securitate, convietuirea cu ea (scena de mahala este edificatoare in acest sens).
Reprosului adus filmului ca baiatul e prea obsedat de Ceausescu: lucrurile din film sunt intr-adevar ‘’ca pe vremuri’’, reale; cuvintele sunt insa si alegorice: Ceausescu ii supara pe copii… Acestea sunt cuvinte care ne ajuta sa nu uitam lumea nesanatoasa si aberanta de dinainte de ’89.
Mica plimbare a lui Lalaliu cu masina: o lume intreaga (exponentii ei pitoresti) se perinda prin fata lui, ca la cinema. In La Vita e Bella (Roberto Benigni, 1997) copilul isi priveste tatal prin deschizatura unei cutii, iar viziunea pe care o are – atat prin jocul tatalui, cat si datorita framing-ului ‘oferit’ de cutie – e tot una cinematografica. Diferenta dintre privirile celor doi copii ar fi ca in La Vita e Bella copilului ii este oarecum livrat acest fel de-a vedea lumea ca o forma de supravietuire (prin joc, cel mai puternic mijloc de a desfide moartea/ to sack death, tatal transforma propria executie intr-o iesire din scena cu zambetul pe buze, ca un actor care s-a bucurat tot timpul de rolul pe care l-a jucat), in timp ce in episodul cu masina privirea lui Lalaliu ‘aduna’ singura toti membri comunitatii de-o parte si de alta a masinii. E una dintre putinele priviri ale baiatului care dau lumii din jur un aer de irealitate, de fantastic. Poate fi un inceput de lume noua...

Ioana Muntenescu