Actiunea filmului se petrece intr-o lume neobisnuita, un taram populat de sinucigasi, unul mai ciudat ca altul: la un moment dat intalnesti un politist cu teasta sfaramata, dar asta e singura imagine mai socanta. In rest, filmul amortizeaza durearea mortii tratand-o ironic sau cu un zambet smecher in coltul buzelor (filmul debuteaza cu ordonarea camerei de catre Zia inaintea comiterii gestul definitiv).
Wristcutters este un road-movie: Zia pleaca la drum cu noul sau prieten Eugene in cautarea iubitei lui Desiree, despre care a aflat ca si ea s-a sinucis. Pe drum intalnesc o bruneta ochioasa, pe Mikal, care cauta si ea ceva: pe “oamenii de la putere” (“people in charge”), ca sa le explice ca s-a facut o greseala de a ajuns in lumea asta in care nimeni nu zambeste. Desi de aici incolo banuim cine se va indragosti de cine, filmul nu isi pierde sarmul: si asta se datoreaza mai ales acestor personaje simpatice cu care am pornit in calatorie.
Eugene provine dintr-o familie de sinucigasi convinsi, are un puternic accent rusesc care il face sarmant, o maniera lejera de a aborda viata (vezi palma sanatoasa cu care raspunde la intrebarile pueril-existentiale ale fratelui sau, un sinucigas precoce).
Ne cucereste de la inceput, de cand aflam ca a murit asa cum viseaza orice star/ artist: pe scena! “You offed with the guitar?”
Filmul are o puternica atmosfera onirica: decor desertic, personajele stranii si modurile variate in care s-au sinucis.
Eugene se indragosteste de o care fata care nu poate vorbi dar care scoate sunete melodioase, ce amintesc de zapeda nesfarsita din Alaska.
“Through the roof, and underground…” Gogol Bordello:
Filmul te poarta intr-adevar in doua directii, simultan: in cea a mortilor si in cea a viilor; te atrage in gaura neagra de sub scaunul masinii si iti inalta privirea la stelele nascute miraculos, din scanteile unei tigari.
Cine isi ia viata, crede ca isi ofera o evadare: este de fapt o falsa evadare. Si aici filmul lucreaza frumos, cu lucruri marunte si in maniera unei parabole: acele lucruri pierdute in lumea sinucigasilor (printr-o miraculoasa gaura neagra din masina) se salveaza in lumea celor vii. Wristcutters este povestea celor care evadeaza in viata, intr-o maniera mai… nonconformista: through the roof, and underground!
Filmul acesta mi-a amintit si de Omul fara trecut (The Man without a Past, 2002) al lui Aki Kaurismaki: si acolo descopeream un fel de no man’s land, o lume de supravietuitori, oameni care o luau incet de la inceput, care stiau ca viata mare poate fi urnita din loc pornind de la lucrurile mici: un pat, un buchet de flori, un prieten.
Daca la Kaurismaki optimismul se acumula mai lent, la Ducik ritmul este un pic mai dinamic, antrenat de zambetul larg al unei brunete, de salvarea unui catel si, poate pe primul loc, de muzica celor de la Gogol Bordello: la ei, nostalgia este mereu dublata de izbucniri haioase de vitalitate. Atat Wristcutters cat si Gogol Bordello au acest potential de a face imposibilul sa iasa la suprafata. Mai ales (d)in underground-ul sufletului!
Wristcutters nu este numai un love-story, asa cum il prezinta titlul. Este o calatorie din moarte in viata, o reintalnire si o iesire la lumina. Si toate astea il fac mai degraba sa semene cu un love-life story.
Wristcutters: a love story (2006, Sundance Festival, regia Goran Ducik, dupa o nuvela de scriitorul Israelian Etgar Keret)
Ioana Muntenescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu