Muzeul de Artă Timişoara : istoria unei aşteptări

Istoricul colecţiei de artă se împleteşte nemijlocit cu începuturile Muzeului Banatului din Timişoara, înfiinţat în anul 1872, prin strădaniile şi entuziasmul unor oameni de cultură din această parte a ţării.

Timidelor începuturi ale actualei secţii de artă, datând din anul 1879, când în evidenţele muzeale s-a înregistrat prima pictură, li se adaugă, între anii 1888-1895, o importantă donaţie din colecţia lui Ormòs Zsigmond, personalitate marcantă a vieţii culturale timişorene, colecţionar, istoric de artă, unul dintre fondatorii muzeului. Donaţia sa, cuprinzând pictură italiană, flamandă, olandeză, germană, austriacă, maghiară şi lucrări de pictură românească, formează nucleul pinacotecii din Timişoara. Drept mărturie a muncii de pionierat depusă de Ormòs în domeniul muzeologiei stau catalogul colecţiei sale de artă, editat în anul 1874, reeditat şi completat în anul 1888, împreună cu alte zeci de titluri de studii de artă, arheologie şi istorie. Susţinuta activitate pe care a desfăşurat-o pentru stimularea vieţii culturale timişorene şi înfiinţarea Muzeului Banatului a constituit o contribuţie valoroasă la înfiinţarea Societăţii Muzeale, la editarea anuarului „Societăţii de istorie şi arheologie”, precum şi la obţinerea unui lăcaş pentru muzeu, casa Wellauer (str. Rodnei), în care, în anul 1889, au fost prezentate publicului timişorean primele expoziţii ale colecţiilor de ştiinţe naturale, arheologie şi arte plastice.

Patrimoniul de pictură existent la acea dată a fost completat în timp prin donaţii şi achiziţii realizate în condiţii materiale foarte grele consemnate periodic în paginile revistei muzeului dintre anii 1872-1918. Tot aici a publicat Ormòs un apel adresat populaţiei din Timişoara pentru a subvenţiona funcţionarea muzeului şi îmbogăţirea colecţiilor sale, prezentat încă de pe atunci drept o instituţie cu importante funcţii cultural-educative.

Între anii 1901-1921, Dr. Berkeszi István, în calitate de custode a muzeului, şi-a îndreptat atenţia spre plastica locală. Cunoaşterea îndeaproape a creaţiei pictorilor din Banat a determinat completarea, în consecinţă, a colecţiilor în temeiul unei riguroase selecţii a operelor achiziţionate pentru muzeu.

Odată cu numirea lui Ioahim Miloia la conducerea muzeului, în anul 1928, se intensifică activitatea de cercetare ştiinţifică. Lui îi datorează muzeul şi începuturile colecţiei de artă veche românească. Depistarea şi achiziţionarea unor icoane din Banat oferă azi posibilitatea prezentării începuturilor plasticii locale.

Sunt demne de menţionat şi strădaniile lui Ioachim Miloia pentru obţinerea unei noi locaţii adecvate pentru muzeu, strădanii care s-au materializat abia după moartea sa, când, în 1943, sub conducerea pictorului Aurel Ciupe, muzeul s-a mutat într-o aripă a Palatului Culturii, actualul Teatru Naţional. Aurel Ciupe a continuat preocupările iniţiate de Ioachim Miloia pentru formarea unei colecţii de pictură românească modernă şi contemporană.

Mutarea muzeului în anul 1947 în Castelul Huniade oferă primul spaţiu propice unei valorificări optime a colecţiilor existente. Reorganizarea treptată a expoziţiilor până în anul 1951 a cerut un efort susţinut, pe care profesorul Marius Moga, ca director al muzeului, l-a depus de-a lungul anilor, ridicând prestigiul muzeului bănăţean.

În anii 1968-1972, Muzeul Banatului se extinde în clădirea Bastionului, unde mută secţia de etnografie şi în clădirea actualului Centru Cultural Francez de pe bulevardul C.D. Loga, care va găzdui, din păcate doar vremelnic, colecţiile secţiei de arte plastice. De asemenea, în anul 1971, a fost inaugurată rezervaţia de arhitectură populară de la Pădurea Verde.

În anul 1979, Secţia de Artă a Muzeului Banatului dispunea, conform unui raport al directorului din acea perioadă, de circa 7.000 piese.

În anul 1987, secţia de artă a Muzeului Banatului se mută într-o nouă locaţie, în aripa de vest a Palatului Baroc din Piaţa Unirii. Acest spaţiu, prea restrâns pentru expunerea colecţiilor de anvergură, a găzduit până astăzi expoziţii temporare.

În ultimii ani, după preluarea Muzeului Banatului de către Consiliul Judeţean Timiş, ca urmare a dezvoltării preocupărilor fiecărei secţii pentru diversificarea ofertei culturale, Muzeul Banatului a suferit restructurări importante. De la 1 ianuarie 2006, Secţia de artă a Muzeului Banatului s-a transformat în muzeu de sine stătător.



ISTORIC SI DESCRIERE CLADIRE

DE LA PALATUL PREŞEDINTELUI LA MUZEU DE ARTĂ
Arh. Liliana Roşiu

Palatul Vechii Prefecturi, pentru care în anii ’80 ai secolului trecut a început să fie folosită denumirea de “Palat Baroc”, reprezintă unul dintre cele mai valoroase monumente istorice ale Timişoarei. Desfăşurată pe jumătate din frontul sudic al Pieţei Unirii, construcţia s-a edificat în etape evoluănd odată cu spaţiul urban al fostei “Pieţe Principale”, pe care secolul al XVIII-lea a fixat-o în configuraţia oraşului. În relaţie cu această piaţă, deja în preajma anului 1730, în preocupările inginerilor militari ai vremii apar propuneri pentru construirea unei reşedinţe a guvernatoeului, chiar dacă separarea administraţiei camerale de cea militară şi funcţia de preşedinte civil se instituie abia în 1751.

Pentru Palatul Preşedintelui s-a decis un careu din jumătatea sudică a pieţei, teren pe care exista deja, din jurul anului 1733, clădirea Oficiului Minier şi învecinată cu aceasta, Casieria Militară. În fostul Palat al Preşedintelui, transformat ulterior în mai multe rânduri şi cunoscut astăzi ca Palat al Vechii Prefecturi, se menţine în structura laturii sale vestice nucleul primei construcţii, folosite în jurul anului 1733 de Oficiul Minier.

Această primă formă, ascunsă în configuraţia monumentului de azi, cuprindea un corp de casă cu plan în L şi acces printr-un culoar boltit plasat în axul faţadei din strada Carol (astăzi str. Mercy). Spre viitoarea piaţă era orientată o latură a clădirii, probabil încăperi de mai mică importanţă, zona fiind încă ocupată parţial de teren mlăştinos cu urme din ramificaţiile Begăi. Acestei prime faze i se poate atribui portalul cu mascaron păstrat de evoluţia ulterioară a clădirii sub formă de fereastră, o datare mai târzie fiind infirmată de importanţa pe care o primeşte faţada dinspre piaţă după 1750. În această primă formă, clădirea Oficiului Minier beneficia de subsol parţial, desfăşurat doar în colţul dinspre viitoarea piaţă, fără a se extinde sub aripa secundară şi în capătul corpului principal. Accesul spre etaje se făcea pe o scară adiacentă culoarului din axul clădirii, plasată în traveea dinspre curte.

În perioada 1746 – 1747 are loc o completare de la planul în L al fostei clădiri a Oficiului Minier la cel cu o curte interioară închisă, formă păstrată şi după lucrările de adaptare funcţională şi de transformări din deceniul al VI-lea. În această configuraţie, în 1752, clădirea este cunoscută sub denumirea de Casa Camerală Veche şi este descrisă ca un volum cu parter şi două etaje, având două laturi, una spre strada Carol şi alta spre piaţă, iar în spate, spre curte, anexele cuprinzând grajduri şi depozite. Cea mai mare parte a parterului este acum ocupată de Cancelaria Administraţiei Banatului, iar restul casei este locuit de prim-consilierul administraţiei şi de un funcţionar al cancelariei.

Construcţia învecinată, Casieria Militară, apare la aceeaşi dată într-o organizare volumetrică asemănătoare, cu parter şi două etaje, în spaţiile sale funcţionând la nivelul parterului serviciul casieriei, iar spre curte grajduri şi depozite, în vreme ce etajele sunt folosite şi aici drept locuinţe pentru un trezorier cameral, un ofiţer al casieriei şi un slujitor al cancelariei.

Casa Camerală Veche se transformă în anul 1754, când este amenajată în reşedinţă pentru preşedintele administraţiei civile, contele de Vilana Perlas. Realizarea Palatului Preşedintelui, de fapt o modificare a vechii construcţii, după cum o dovedesc o serie de elemente structurale păstrate până azi pe locul iniţial, este consemnată de Francisc Griselini în legătură cu numirea guvernatorului civil, pentru care se realizează în încăperile de la etaje locuinţa, în vreme ce parterul revine serviciilor de cancelarie şi expediţie.

Clădirii i se păstrează în această nouă fază configuraţia volumetrică, însă i se aduc schimbări de compartimentare semnificative. Din această perioadă datează un nou corp de clădire adăugat ca volum parter în fundalul lotului învecinat, cu dispunere perpendiculară pe anexa realizată în 1747 în curtea interioară.

Până la transformarea din 1754, construcţia era separată de Casieria Militară printr-un spaţiu de 3,80 m lăţime, folosit probabil ca acces secundar spre curte. Acum acesta este închis supraetajându-se cu două nivele culoarul boltit realizat la parter pentru a se păstra accesul spre curte. În faţadă această intrare era marcată de un arc amplu, preluat şi în structura peretelui de deasupra, unde se regăseşte un arc similar la nivelul parapetului etajului I, pentru susţinerea supraetajării acestei zone. Construirea acestei travei a făcut posibilă o legătură directă între cele două clădiri alăturate, cărora li s-au deschis uşi în pereţii transversali ai celor două etaje. La parter, către acest culoar boltit, modificat ulterior, se deschidea o uşă, care iniţial conducea în exterior. Ancadramentul de piatră cu profil simplu al acesteia se mai păstrează încă amplasat în zidul transversal al încăperii dinspre curte, în traveea fostului acces secundar.

Lucrărilor efectuate pentru amenajarea Palatului Preşedintelui li se poate asocia şi prezenţa unei abundente decoraţii în stucatură a faţadelor, pe care ar motiva-o importanţa deosebită a clădirii. Martorii acestei decoraţii iniţiale, descoperiţi odată cu decapările de tencuieli exterioare ce au premers în 1983 începerea intervenţiilor de restaurare, au scos în evidenţă mai multe motive ornamentale care accentuau parapetele şi coronamentele ferestrelor, precum şi câmpul pilaştrilor. În relief păstrat sau doar în amprentă, aceşti martori indicau reluarea alternativă a două motive decorative de tipul împletiturii, atât pe suprafaţa pilaştrilor, cât şi în zona ferestrelor. Ritmul astfel stabilit era prezent şi pe faţada dinspre piaţă, unde alternanţa ornamentelor era rezolvată simetric faţă de axa de compoziţie a clădirii. Aceasta susţine ipoteza realizării portalului şi accesului principal spre piaţă cu ocazia amenajării ca Palat al Preşedintelui. Spre aceeaşi concluzie conduce şi interaxul ferestrelor, diferit în centrul faţadei, precum şi decoraţia parapetelor de la ferestrele etajului întâi care flanchează portalul, cu ornament diferit de cele două folosite alternativ în câmpul ambelor faţade.

Motivele decorative trădează o filiaţie vieneză strânsă, în care se recunoaşte îndeosebi modelul palatului Kinsky, ce oferă analogii şi pentru coronamentele ferestrelor, unde alterna tratarea în arc şi cea cu punct de inflexiune, mai rar întâlnită în zonă. Palatul Preşedintelui apare drept una dintre cele mai reprezentative construcţii din Timişoara secolului al XVIII-lea şi confirmă preocuparea pentru înfrumuseţarea oraşului, care alături de terminarea fortificaţiilor figurează în mod deosebit în atenţia administraţiei Banatului după anul 1742. De altfel, în descrierea din 1774 a Timişoarei, revizorul administrativ Johann Jakob Ehrler numeşte trei clădiri ca având “priveliştea cea mai frumoasă”: Casa Preşedintelui, clădirea Comandamentului militar şi Comenduirea garnizoanei.

În vremea în care Ehrler îşi face însemnările, Palatul Preşedintelui este supus unei intervenţii majore. În anul 1774 se termină extinderea clădirii cu ocuparea întregii parcele spre Piaţa Principală, “mărindu-se pe jumătate”. În această nouă formă construcţia va fi utilizată drept Casă a Comitatului, cu destinaţia de sediu administrativ pentru noua formă de guvernare a Banatului introdusă în 1778, odată cu incorporarea provinciei în Ungaria şi cu înlocuirea vechilor districte prin comitate. Aici se instalează comisarul regal, subprefectul, funcţionarii comitatului şi arestul pentru delictele grave din afara domeniului militar, iar în aripa din dreapta, la parter, Contabilitatea Camerală.

În această etapă, clădirea se extinde simetric faţă de axul de compoziţie al careului, cu reluarea în oglindă a corpului existent. Această formulă de transformare a unei construcţii, regăsită în Timişoara la Palatul episcopal romano-catolic şi la Spitalul Civil, conduce la un volum monumental căruia nu i se mai scoate în evidenţă zona centrală a faţadei, interesul deplasându-se către cele două accese simetrice. Acum se renunţă la bogata decoraţie din stucatură a faţadelor, specifică fazei anterioare şi se introduce un motiv simplificat în tratarea pilaştrilor.

Martorii păstraţi sub tencuiala ultimei mari intervenţii din secolul al XIX-lea au oferit imaginea unui singur tip de ornament la partea superioară a pilaştrilor de pe faţada laterală a corpului nou (azi str. Pacha). Sub un capitel simplu, realizat în relief de tencuială, decorul pilaştrilor ia forma unui motiv vegetal alcătuit din două ghirlande, care nu coboară mai mult de 1,5 m sub baza capitelului. Din această fază s-au păstrat fără modificări portalurile dinspre piaţă. În compoziţia lor intră arcul în mâner de coş accentuat de un coronament cu profil simplu şi decoraţia cu ghirlanda clasică a barocului imperial.

Portalurile deschid spre piaţă două culoare boltite, care conduc în câte o curte interioară aproape pătrată. La această formă se ajunge prin adăugarea unui volum, cu plan în L, celui iniţial, dezvoltat în jurul primei curţi interioare. Adiţia s-a făcut cu unele modificări structurale, care au provocat lucrări complexe în paralel cu intervenţia pentru schimbarea faţadei. Zona celor două scări simetrice este modelată acum prin reluarea circulaţiei verticale existente adiacent primului culoar de acces dinspre piaţă. Corpul cel mai vechi, de pe actuala stradă Mercy, primeşte o substanţială transformare interioară prin lucrări de recompartimentare. Păstrarea releveelor celor patru nivele ale clădirii, întocmite în prima jumătate a secolului al XIX-lea de Anton Schmidt, face posibile unele interpretări privind intervenţia din 1774. Astfel, faţă de structura subsolului rămasă din prima fază în colţul nord-vestic al clădirii, dispunerea diferită a pereţilor structurali de la parter şi etaje în zona dinspre curte sugerează transformări ample legate de mutarea circulaţiei verticale şi intervenţii reduse asupra încăperilor dinspre stradă şi piaţă, care par să păstreze traseul zidului longitudinal median din etapa 1754. Acest releveu aduce informaţii de interes pentru configuraţia Casei Comitatului şi reprezintă un punct de referinţă pentru descifrarea modificărilor pe care imobilul le-a înregistrat în deceniul al nouălea al secolului al XIX-lea.

Până la transformarea majoră ce i se aduce clădirii între anii 1885-1886, aceasta îşi păstrează forma imprimată în 1774 cu organizarea în jurul celor două curţi interioare separate printr-un corp median parter cu un etaj. În fundalul celei de-a doua curţi nou realizate, funcţionează la începutul secolului al XIX-lea grajdurile, corpul median rămânând destinat unor anexe. Clădirea respectă toate regulile de compoziţie ale unui palat baroc, între care rezolvarea simetrică în raport cu axul parcelei, dezvoltarea gradată a spaţiilor cu accentuarea lor atât pe înălţime, cât şi dinspre laturi spre zona centrală, dispunerea încăperilor în anfiladă şi utilizarea unor ritmuri specifice în alternarea de plin – gol sau în combinarea unor elemente decorative. Etajul al doilea, cu spaţiile cele mai generoase, include în alcătuirea sa marea sală de onoare, deasupra primului portal, spaţiul părând a fi preluat din faza anterioară, când poziţia acestei săli figura în axul de compoziţie al Palatului Preşedintelui. Faţada spre piaţă indică o clădire monumentală, ritmată de pilaştri pe toată înălţimea şi cu acoperiş nemansardat, accentuat de coşuri masive şi de lucarne.

Aceste caracteristici nu îi sunt transformate de perioada dintre anii 1849-1861, când imobilul Vechii Prefecturi serveşte ca sediu pentru administraţia Voivodinei Sârbe şi a Banatului Timişan. Se cunoaşte din această etapă a istoriei sale o intervenţie asupra clădirii, prin lucrări de reparaţii şi de zugrăvire pentru care se acordă interes alegerii culorii exteriorului. Nuanţa gri descoperită de sondajele efectuate în 1983 pe faţada din strada Pacha, provine de la această intervenţie din anul 1858.

Construcţia redevine Casa Comitatului în anul 1861, odată cu reintegrarea Banatului în Regatul Ungar şi cu revenirea la structurarea în comitate. Rolul de prefectură şi importanţa pe care această funcţiune o conferă clădirii explică, spre sfârşitul secolului al XIX-lea, tendinţa de a o modifica în acord cu gustul epocii. Aflat sub o puternică influenţă neorenascentistă, acesta ajunge să considere stilul secolului al XVIII-lea drept “banalul stil Zopf”, căruia i se propune o înnoire prin “purificare stilistică”. În mentalitatea epocii intervenţia este considerată o lucrare de restaurare, care se înscrie, dealtfel, în curentul generat în epocă de doctrina promovată de Viollet le Duc.

Jaques Klein este cel care transformă între anii 1885-1886 Casa Comitatului şi elimină elementele de decoraţie barocă, mai ales la nivelul faţadelor. Acum este suprimat volumul median dintre cele două curţi interioare, clădirea primind o curte unică în jurul căreia se dezvoltă după un plan în U. Pe laturile scurte spre acest spaţiu se adaugă culoare vitrate cu rol în rezolvarea circulaţiei etajelor.

Acoperişul se transformă printr-o tăietură mansardată spre piaţă, unde se modifică şi volumetria sălii de onoare, care primeşte o galerie şi un plafon decorat în tehnică papier-maché. Schimbările interioare deschid goluri, recompartimentează încăperi şi reamplasează grupurile sanitare în capetele aripilor laterale ale clădirii.

Faţadei i se suprimă pilaştrii la nivelul parterului, în vreme ce la etaje li se îngustează profilul şi li se elimină ornamentele. Decorul în relief de tencuială dispare şi ferestrele primesc ancadramente rectangulare accentuate de coronamente identice. Propunerile pentru tratarea faţadei au urmărit, fără să fie însă şi finalizate, o completare cu decoraţie sgraffitto, ce urma să îmbrace panourile aticului şi parapetele ferestrelor. Din intenţia de apropiere a imaginii palatului de specificul Renaşterii franceze, făcea parte şi o bogată decoraţie în feronerie, care s-a concretizat parţial în complicatele portdrapele sub formă de grifoni, ce marchează din această perioadă colţurile faţadei dinspre piaţă.

După această intervenţie, clădirea Vechii Prefecturi suportă doar lucrări de întreţinere şi de compartimentări punctuale, fără să i se modifice, nici în perioada interbelică, detaliile imprimate între 1885-1886. Ultima asemenea lucrare, constând din reparaţii capitale, s-a realizat în anul 1965, când imobilul a fost amenajat din facultate de zootehnie în institut agronomic.

Asocierea sa cu funcţiunea de muzeu de artă este rezultatul desfiinţării muzeului de artă al Timişoarei, care a funcţionat între anii 1969-1977 în clădirea din strada Loga nr. 46. Pe de altă parte, refuncţionalizarea unor monumente istorice ca spaţii muzeale, întâlnită în România în a doua jumătate a secolului al XX-lea mult mai frecvent decât construcţia de noi muzee, se regăseşte în Timişoara şi în Banat în câteva cazuri, între care şi cel al Vechii Prefecturi.

Chiar dacă secolul al XIX-lea îşi intitulează intervenţia “restaurare a Casei Comitatului”, la acea vreme clădirii i se recunoştea mai degrabă caracterul reprezentativ şi monumental decât valoarea ca monument istoric. Raportarea la această calitate abia în a doua jumătate a secolului al XX-lea a făcut ca lucrările pentru amenajarea în muzeu de artă să se înscrie în categoria restaurării şi în limitele impuse de reglementările contemporane privind intervenţia asupra monumentelor.

Caracteristicile construcţiei au favorizat alegerea sa pentru funcţiunea de muzeu de artă, spaţiile oferite de clădire putând fi adaptate cu minime modificări cerinţelor de expunere ale muzeografiei contemporane. Astfel, pe de o parte amplasamentul într-un spaţiu central şi vast al nucleului istoric al oraşului favorizează polarizarea interesului vizitatorilor, pe de alta, specificul arhitectural face posibilă diversitatea funcţională impusă de programul muzeal şi accentuarea concordanţei între construcţie şi noua sa destinaţie.