miercuri, 19 decembrie 2007

Cinemateca: Gratia unui pui de lup

Motto: “Omul e egal cu Dumnezeu la infinit” - Gratian

Am vazut filmul Gratian (1995) de Thomas Ciulei la sala Elvira Popescu de la Institutul Francez, in decembrie 2005. Iarna precoce de acum mi-a amintit de caldura acestui film pe care vi-l recomand... tot cu caldura.

Documentarul lui Thomas Ciulei este despre un barbat... mai altfel: Gratian Florea traieste singur, iar lumea din satul transilvanean Izbuc spune despre el ca ar fi lup/ priculici/ varcolac. Filmul nu eticheteaza, ci exploreaza complexitatea personajului. Gratian este o combinatie de cersetor, pustnic, nebun si profet. Pana la sfarsitul filmului, austeritatea lumii lui Gratian vi se va parea familiara si chiar incitanta. Thomas Ciulei stie sa lase/ sa-si ajute personajele sa se miste liber, sa le filmeze povestea fara a face din ea o lectie sau o ilustratie.

Filmul alterneaza marturiile satenilor cu momente din viata personajului: cum isi face Gratian rost de mancare, cum isi sfinteste casa pentru a-si proteja singuratatea, cum se pregateste de culcare, cum vorbeste despre Dumnezeu. Regizorul comenteaza subtil legenda si superstitiile: la un moment dat il vedem pe Gratian cum isi pune niste jambiere de plastic ca sa nu-l muste cainii... tocmai pe el, puiul de lup!

Perspectivele asupra lui Gratian difera: in timp ce unii sateni citesc personajul prin prisma legendei, altii incearca sa treaca dincolo de aparente, sa gaseasca rostul omului pe pamant. Pentru preot, Gratian este un dar de la Dumnezeu, o binecuvantare pentru sateni: dandu-i de pomana, acestia devin mai buni in fata lui Dumnezeu; intr-un fel Gratian le ofera o sansa de a se izbavi, de a face fapte bune..

Imaginile te ajuta sa descoperi treptat ca omul acesta singuratic are gratie, are intelepciune, are rabdare. Filmul insusi e rabdator si patrunzator, dar si cu un substrat haios. De exemplu, numarul nesfarsit de paturi cu care se inveleste Gratian mi-a amintit de una dintre scenele erotice din Satra. Acolo, personajul feminin se joaca cu rabdarea noastra si cu cea a iubitului ei, scotandu-si rand pe rand un numar nesfarsit de fuste. Asistam la o dezvelire, o seducere prin joc si…copilarire. In documentarul lui Ciulei insa suntem martorii unui act aproape sacru: gestul intim, plin de gratie, al asternerii culcusului... continuare

Ioana Muntenescu

Cinemateca: Viata ca o dimineata de luni

M-am gandit sa incepem saptamana cu un film care nu numai ca se cheama Lundi Matin (luni dimineata), dar mai este si despre un barbat care... chiuleste de-acasa. Intr-o luni lui Vincent i se pune pata si isi da seama ca are nevoie de o pauza, de timp pentru sine, adica de o calatorie. De fapt, filmul alterneaza frumos imaginile de-acasa cu cele din timpul calatoriei, in special din Venetia.

Filmul lui Otar Iosseliani este un film cu umor fin, fara morala si cu personaje foarte simpatice: un sot calator, o bunica excentrica intr-un satuc francez, o sotie inteleapta, fara resentimente, doi prieteni care zboara cu deltaplanul, un fiu inventator si pictor de biserici, o masina veche, niste fumatori, Venetia.

Lundi Matin (2002) surprinde fara sa acuze acele lucruri marunte, domestice, care ne distrag de la micile pasiuni, care ne amana contactul cu noi insine si singuratatea creatoare: vezi episodul in care personajul principal vrea sa picteze, dar repararea jgheabului de la casa este mult mai presanta.

In filmul lui Otar Iosseliani intalnim o lume ocupata care isi face timp si pentru carti: oamenii stiu sa-si strecoare micile placeri printre muncile obligatorii si rutina zilei: barbatii care muncesc la camp isi prelungesc vizita la toaleta pentru a mai fura cateva minute de citit (fiecare are volumul lui pe acoperisul toaletei). Cultura sufletului se imbina foarte haios cu cea a campului. Exista si momente cand cartea se insereaza firesc in programul unei zile: seara la culcare bunica ii citeste nepotului.

Mi-a placut felul nediscursiv in care personajele feminine din film isi arata devotamentul pentru casa si sot: sotia lui Vincent ii tine scara si il ajuta sa coboare streasina, fara prea multe vorbe; ca la Gabriel Garcia Marquez, ele se pricep sa pastreze ritmul casei. Aceeasi intelegere care nu se exprima prin cuvinte inutile o regasim si in episodul primirii acasa a ‘sotului risipitor’.... continuare

Ioana Muntenescu

Cinemateca: Matadorul. Prietenia nu ucide

De multe ori cand vine vorba despre un film, esti intrebat "despre ce e vorba?", o intrebare care pe mine de multe ori m-a dezarmat. Nu pentru ca as crede ca cinematograful nu poate fi despre ceva, sau pentru ca as pune imaginea inaintea povestii filmate, ci din motive mult mai simple: unele filme sunt greu de povestit.

Ma opresc azi asupra filmului The Matador (Richard Shepard, 2005).

Crezi ca este o comedie, dar nu este asa.

Crezi ca este un film despre un ucigas, dar vezi ca filmul iti depaseste asteptarile.

La un moment dat crezi ca este vorba de un cuplu care trece printr-o criza. Si nu este nici asta.

Sau poate ca este… despre un cuplu original: Julian Noble (Pierce Brosnan) si Danny Wright (Greg Kinnear), primul un ucigas platit (facilitator of fatalities), al doilea un afacerist domestic. Dar asta este doar carcasa filmului.

Si mai este si despre un cuplu de prieteni care beau Margarita.

Matadorul este despre multe lucruri, asta mi-a placut la el. Si are surprize, tensiune si umor.

The Matador este despre prietenie si un context de necrezut: meseriile si stilul de viata diferit al celor doi protagonisti.

Matadorul este despre noroc: norocul de a-ti gasi un prieten: singur, plictisit (de nota zece scena cu Pierce Brosnan scotocind in geanta unei prostituate si dandu-se cu oja acesteia), obosit si nemultumit de viata, Julian da peste Danny la barul hotelului; Danny este de doua ori norocos: are o sotie iubitoare si si-a gasit un prieten care nu-l "ajuta" sa faca cea mai mare greseala din viata lui, una care l-ar face sa-si piarda si sotia. Dar este si un film despre ghinion: dintre toti copiii din autobuz, baiatul lui Danny a fost singurul care a murit in accident.

Filmul are multe intorsaturi de situatie: la inceput crezi ca the good guy a calcat pe langa si s-a compromis, apoi descoperi ca tu ai fost cel prins: la un moment dat, eu ca spectator, am fost rusinata de cat de usor am ales varianta "fumata", scena conventionala in locul celei mai… umane. Am avut tendinta sa cred ca un ucigas nu e decat un ucigas si ca un om bun, aflat sub presiune, poate sa cada foarte usor. Dar The Matador mi-a demonstrat ca ma insel: un ucigas poate fi un prieten foarte patrunzator si sincer (nu degeaba regizorul l-a botezat Noble), iar un om bun poate avea success si fara sa aiba sange pe maini, ci rabdare, incredere si dragoste acasa.

Pe cei doi barbati nu-i uneste nici o crima ascunsa sub covor; Danny nu are nici un secret fata de sotia lui; Julian si Danny sunt prieteni atat de buni pentru ca reusesc ca prin magie sa fie sinceri si directi unul cu celalalt. In afara de minciuna lui Julian despre faptul ca a avut o sotie, relatia dintre cei doi barbati este sincera si nefabricata: noble& (w)right!.... continuare

Ioana Muntenescu

Cinemateca: Matadorul. Prietenia nu ucide

De multe ori cand vine vorba despre un film, esti intrebat "despre ce e vorba?", o intrebare care pe mine de multe ori m-a dezarmat. Nu pentru ca as crede ca cinematograful nu poate fi despre ceva, sau pentru ca as pune imaginea inaintea povestii filmate, ci din motive mult mai simple: unele filme sunt greu de povestit.

Ma opresc azi asupra filmului The Matador (Richard Shepard, 2005).

Crezi ca este o comedie, dar nu este asa.

Crezi ca este un film despre un ucigas, dar vezi ca filmul iti depaseste asteptarile.

La un moment dat crezi ca este vorba de un cuplu care trece printr-o criza. Si nu este nici asta.

Sau poate ca este… despre un cuplu original: Julian Noble (Pierce Brosnan) si Danny Wright (Greg Kinnear), primul un ucigas platit (facilitator of fatalities), al doilea un afacerist domestic. Dar asta este doar carcasa filmului.

Si mai este si despre un cuplu de prieteni care beau Margarita.

Matadorul este despre multe lucruri, asta mi-a placut la el. Si are surprize, tensiune si umor.

The Matador este despre prietenie si un context de necrezut: meseriile si stilul de viata diferit al celor doi protagonisti.

Matadorul este despre noroc: norocul de a-ti gasi un prieten: singur, plictisit (de nota zece scena cu Pierce Brosnan scotocind in geanta unei prostituate si dandu-se cu oja acesteia), obosit si nemultumit de viata, Julian da peste Danny la barul hotelului; Danny este de doua ori norocos: are o sotie iubitoare si si-a gasit un prieten care nu-l "ajuta" sa faca cea mai mare greseala din viata lui, una care l-ar face sa-si piarda si sotia. Dar este si un film despre ghinion: dintre toti copiii din autobuz, baiatul lui Danny a fost singurul care a murit in accident.

Filmul are multe intorsaturi de situatie: la inceput crezi ca the good guy a calcat pe langa si s-a compromis, apoi descoperi ca tu ai fost cel prins: la un moment dat, eu ca spectator, am fost rusinata de cat de usor am ales varianta "fumata", scena conventionala in locul celei mai… umane. Am avut tendinta sa cred ca un ucigas nu e decat un ucigas si ca un om bun, aflat sub presiune, poate sa cada foarte usor. Dar The Matador mi-a demonstrat ca ma insel: un ucigas poate fi un prieten foarte patrunzator si sincer (nu degeaba regizorul l-a botezat Noble), iar un om bun poate avea success si fara sa aiba sange pe maini, ci rabdare, incredere si dragoste acasa.

Pe cei doi barbati nu-i uneste nici o crima ascunsa sub covor; Danny nu are nici un secret fata de sotia lui; Julian si Danny sunt prieteni atat de buni pentru ca reusesc ca prin magie sa fie sinceri si directi unul cu celalalt. In afara de minciuna lui Julian despre faptul ca a avut o sotie, relatia dintre cei doi barbati este sincera si nefabricata: noble& (w)right!.... continuare

Ioana Muntenescu

Artist: Sophie Calle

Pentru a vorbi despre arta lui Sophie Calle avem nevoie de mai multe cuvinte, care sa defineasca mai multe feluri de arta, mai multe forme artistice: conceptual art, performance, video si fotografie (multi-media art), acestea ar fi o parte dintre ele. Artista porneste mai intai de la o idee, iar mijloacele prin care alege sa o puna in practica vin dupa aceea.

Cand vrea sa reflecteze asupra prezentei umane intr-un hotel, Sophie Calle fotografiaza camerele diferitor vizitatori si felul in care fiecare intra pentru scurt timp in posesia camerei sale. Rezulta o colectie de imagini (The Hotel, 1986) in care prezenta umana se traduce prin obiecte, detalii, gesturi, comportamente; particularul este descoperit in urma unui fel de ‘tras cu ochiul’ asupra unui spatiu privat: camera de hotel si insusirea ei de catre o persoana.

Cand vrea sa se vada din exterior, isi roaga mama sa angajeze un detective particular care sa o filmeze (The Shadow, 1981). Cat de jucata este realitatea lui Sophie Calle atunci cand se stie urmarita? Unde tragem linia intre regizor si actor, intre urmarit si urmaritor? (detectivul nu stie ca totul a fost planuit de cea pe urmele careia se afla).

Nu ne ascundem dupa deget: Nu poti exclude voyeurism-ul din arta lui Sophie Calle, unele lucrari ale ei facandu-te sa-ti pui intrebari despre limita dintre privat si public, intimitate, proprietate, prezenta.

Last Seen, 1991: aceasta a fost prima lucrare de Sophie Calle pe care am descoperit-o... pe internet. Este vorba despre o expozitie organizata de artista in urma unui furt de tablouri din Isabella Stewart Gardner Museum din Boston. In locul tablourilor disparute Sophie a pus descrieri/ comentarii/ amintiri despre acele tablourilor facute de diverse persoane: vizitatori ai muzeului, curatori, critici de arta, oameni obisnuiti, restauratori, studenti, etc.

Intre ramele conventionale de tablou nu se mai aflau tablourile propriu-zise, ci aceste marturii – in registre diferite – ale relatiei spectator (profesionist sau nu) – imagine. Unele texte erau descrieri ale tabloului disparut, altele erau analize estetice, altele anunturi de ziar, etc. Tabloul-lipsa era reconstruit prin ochii celui care l-a vazut.

Aceasta a fost Sophie Calle care m-a cucerit pe mine. Instalatia ei spunea un lucru simplu: ca tablourile dintr-o expozitie traiesc, supravietuiesc in mintea celor care le privesc/ le analizeaza/ se gandesc/ isi amintesc de ele.

Sophie Calle exploreaza limitele dintre viata si arta, dintre inexprimabil si expresiv. Opera ei te provoaca, te intriga, te nedumereste..... continuare

Ioana Muntenescu

Ultima seara la DaKino. 3 in 1: Premii, film, cocktail

Cand am intrat in sala Auditorium, putin dupa ora 8, Loredana Groza isi incepuse deja performance-ul alaturi de formatia Agurida. Ingredientele primului cocktail al serii au purtat marca Loredanei: o combinatie de cantece de petrecere romanesti, chansonete frantuzesti, gipsy si Balkan music. Trecerile de la un ritm la altul au fost reusite, atmosfera din sala fiind una de voie buna.

Dar bucuria Loredanei a fost inlocuita de rigiditatea Danielei Nane, care a deschis Festivitatea de premiere stangaci si cu o nota de falsitate, spunand “Loredana e un artist de talie... internationala”. Uneori lipsa tacerii scoate la iveala monstri.

Dan Chisu si ‘tovarasa’ Nane au prezentat rapid sponsorii, membrii juriului, persoanele care au inmanat premiile si, bineinteles, numele castigatorilor. Dupa ce a strecurat glumita cu “da, Bruno Coppola este ruda cu Francis Ford Coppola”, Dan Chisu a insistat asupra noului look al trofeului DaKino, creatie a altui tovaras, si anume: cioplitorul maslinei de vis-à-vis de Palat. Poveste veche, mon cher…

Dar sa revenim la arta! M-am bucurat cand Felix si AIE, doua filme despre care am scris cu placere, au primit premii pentru cea mai buna regie, respective cea mai buna imagine! Vive la robe tourqoise si simpaticul urmas al lui Dracula!

Foarte putini dintre cei premiati au fost in sala ca sa-si ridice premiul personal. De multe ori premiul a fost inmanat unui reprezentant al Ambasadei din tara respectiva sau unui membru al juriului, conational cu regizorului premiat. Dar nu numai premiantii au lispsit sambata seara de la DaKino, ci si publicul. Ma asteptam ca sala sa fie plina, dar n-a fost asa. Putine au fost randurile ocupate cap coada.... continuare

Ioana Muntenescu

Festivalul Filmului German: Un Studio cu caldura nemteasca

Pentru mine Festivalul Filmului german de la Cinema Studio a fost un regal. Recunosc, am avut o experienta trunchiata a festivalului, pentru simplul motiv ca n-am ajuns decat la doua dintre filme: Wer frueher stirbt ist laenger tot (Cine moare mai repede e mort pentru mai mult timp) care a rulat in prima seara si Ein Freund von mir din ultima seara. Indraznesc sa spun ca desi incompleta, experienta mea a fost totusi armonioasa: am avut norocul sa vad doua comedii spumoase, cu actori sarmanti, replici inteligente si pofta de viata. Ambele filme au fost aplaudate la final. La ambele filme sala a ras pe saturate.

Wer frueher stirbt ist laenger tot (2006) este un film despre un baietel poznas, cu gura prea sloboda, cu vise inchizitoriale in care ii sunt numerate pacatele. Avem o drama in surdina (mama baiatului a murit la nasterea lui) si o idila care se infiripa intre tatal baiatului si profesoara acestuia. Filmul mai este asezonat si cu muzica rock, putina magie, spiritism potentat de undele radio, povestiri de groaza scornite la masa, sfaturi despre viata ale unor actori amatori. Pe scurt, scene simpatice din viata unui sat german cu personaje pitoresti.

Recunosc ca m-a atras titlul filmului (Cine moare mai devreme e mort pentru mai mult timp), in care ironia, logica si umorul sunt impecabil dozate. Iar pelicula a fost pe masura asteptarilor sugerate de titlu.

Ein Freund von mir (2006) este povestea a doi barbati foarte diferiti ca stil de viata care se imprietenesc. Karl este cel mai bun de la firma, dar nu este fericit. Hans e un tip simplu, care debordeaza de fericire. Care ii este secretul?

Hans stie cum si de ce zboara un avion; stie ca poti naviga impotriva curentului; stie si ca Pamantul nu este rotund. Nu este un geniu, ci un barbat pasionat de viata, curios ca un copil si foarte vorbaret. Hans m-a cucerit pentru ca e un inventator de cafea, pentru ca e independent si nonconformist.... continuare

Ioana Muntenescu

Toamna alternativa la festivaluri

(...) Parapalos (Ana Poliak, Argentina, 2003) este filmat mai mult in interior, dezvaluid partea nevazuta, ‘culisele’ unei sali de bowling: in spatele popicelor si a pistelor se afla povestile pe care si le spun colegii ca sa nu se plictiseasca, felul in care fiecare Parapalos isi personalizeaza locul de munca, hobby-urile fiecaruia: unul face cuvinte incrucisate, altul canta sau gateste. Dintre colegii de sala ai tanarului Adrian, batranul Nippur este omul liber, maestrul, povestasul: el ii vorbeste tanarului despre viata sa, face desene, ii place heavy-metalul si stilul d eviata hippie, si vine la lucru pentru ca nu-l obliga nimeni. Panoul care desparte sala de joc de los parapalos (baietii de popice si bile) gazduieste colectia de fotografii, articole si vederi ale lui Nippur, mici dovezi ale unui spirit liber: mi-au ramas in minte un articol semnat Andy Warhol si chipul lui Shakespeare...

Emotionant este si episodul in care Adrian isi infige in panou propriile imagini: o fotografie de-acasa, o vedere gasita pe jos, o poza cu Marylin Monroe.

Momentele filmate in exterior sunt foarte rare: unul este atunci cand Adrian ia rufele de la uscat si gaseste un cadou (o muzicuta) intr-una din ghetele de pe sarma. Zgomotul omniprezent al bilelor (soundtrack-ul filmului) este inlocuit pentru cateva minute de sunetele muzicutei.

Nu va povestesc mai mult pentru ca the rest is silence, balls si o meditatie despre stele…

Bar el Chino (Daniel Burak, Argentina, 2003) e un film despre un local de tango (“un lugar en el mundo”), despre exil si traditie, pe fundalul unei perioade zbuciumate din istoria Argentinei (finele anului 2001). Proiectul abandonat al lui Jorge (realizarea unui film documentar despre localul Bar el Chino) este redescoperit impreuna cu Martina. Bar el Chino este sentimental, prietenos, sincer si pasional ca un tango argentinian. Este un film plin de viata: are o poveste de dragoste si-un hamac, dansatori si cantareti de tango, profesionisti pasionati de ceea ce fac, scene de strada, criza socio-politica, papusi si fotografii care tin de istoria personala a unei familii, ceai mate si inghetata, inimi care fac tic-tac… continuare

Ioana Muntenescu

Concert aniversar la Clubul taranului roman: Byron, un vagabond nobil

Un concert live nu e un furnizor de trairi revelatorii, de adevaruri existentiale. E o ocazie sa fii aproape de un artist care iti place, care te face fericit, care stie sa te puna pe ganduri cu sarm. Un concert live cu Byron e o ocazie sa asculti muzica romaneasca de foarte buna calitate, sa te lasi fermecat de vocea si flautul lui Dan Byron, de tobele vulcanice ale lui Cristi Matesan, bass-ul bine temperat al lui Gyegyay Szabolcs, chitara eleganta a lui Costin Oprea si de degetele magice ale lui Six Fingers.

De 1 decembrie la Clubul taranului roman nu am sarbatorit pompos ziua Romaniei, ci intim si cu bun gust un an de muzica semnata Byron. Dan Byron vorbeste despre lucruri esentiale (The essential piece si nu numai) dar nu declama pentru ca nu-i place dramatismul ieftin, conventional (nu degeaba piesa intitulata forbidden drama da si numele ultimului album). Muzica lui este o confesiune nuantata: nostalgica, furioasa, senzuala, uneori si cu influente de jazz (Far Away).

Byron, flautul fermecat& comp spun povesti, creeaza stari, induc o atmosfera. Versurile lui sunt complexe, fraza incarcata, tonul se pastreaza intim, atat in schimbarile furtunoase de ritm, cat si in solo-uri. Melodiile acumuleaza tensiune pana cand muzica izbucneste fara cuvinte, o repetitie de onomatopee melodioase, ca la improvizatiile cantaretilor de jazz. De obicei acesta e punctul culminant cantecului: publicul canta impreuna cu Byron sau vocalul lasa sala sa preia melodia. In astfel de clipe, cand toata lumea canta pentru ca stie melodia, iti dai seama cat de mult a crescut Byron intr-un an.

Concertul aniversar de la Clubul taranului roman a inceput la 10 seara, dupa ce sala s-a umplut de fani, cunoscuti si prieteni, muzicieni (printre ei l-am zarit si pe Alexandru Andries). Ne-am incalzit cu Losing Control, Forbidden drama, si fake Life pentru ca mai tarziu sa avem parte de un cover furtunos dupa Audioslave (Show me how to live) pe care toata lumea s-a dezlantuit.... continuare

Ioana Muntenescu

Nou in Bucuresti: Libraria Anthony Frost

Cand am ajuns la Libraria Anthony Frost librarii inca aranjau carti pe rafturi, iar niste cutii mari de carton proaspat deschise iti dadeau de inteles ca ‘marfa’ e calda. Bookshop-ul tocmai s-a deschis pe 30 noiembrie si m-am bucurat sa-i calc pragul inca din primele zile si sa-i surprind atmosfera animata de ultimele retusuri.

Am uitat sa va spun ce anume m-a atras la aceasta librarie, incat am vrut s-o vad atat de repede: e prima librarie de carte exclusiv englezeasca din tara. Sa ne bucuram ca o avem aici, in Bucuresti! Libraria, decorata simplu dar cu bun gust, este primitoare: daca vrei sa rasfoiesti o carte, pernele colorate sunt cosy & inviting.

De cum am intrat am observat albumele de fotografie din rafturile din dreapta (editura Aperture, eria Photofile de la Thames and Hudson). Mie mi-au atras atentia: Henri-Cartier Bresson (The mind’s eye. Writings on photos and photographers), George Steichen, Man Ray, Paul Strand (Inside the Photograph: Paul Strand at Work).... continuare

Ioana Muntenescu


Inchiderea Festivalului de Film Francez: Popcorn si Agatha Christie

Duminica seara (2 dec), la orele 8 trecute fix, Cinema Pro a gazduit ‘festivitatea’ de inchiderea a Festivalului Filmului Francez, editia 2007. M-a uimit de la intrarea in foaier coada care se forma la popcorn si Coca-Cola. M-am gandit ca daca n-ar fi existat oferta de la intrare, nici musafirii nu ar fi simtit nevoia sa-si acompanieze vizionarea filmului cu trasul din pai si crantanitul floricelelor. Dar n-am vrut sa fiu carcotasa, si am preferat sa ma bucur ca sala a fost plina, asa cum ne-am obisnuit la fiecare editie a Festivalului filmului francez.

Ce a avut special editia din aceasta toamna? O oferta generoasa de peste 35 de filme, din care 20 au fost in premiera in Romania, o ampla retrospectiva Olivier Assayas, Noaptea Alba organizata la Institutul Francez, prilejul intalnirii cu sase critici de film romani, precum si o noua sectiune intitulata “Formidable!” (in cadrul careia noi am avut norocul sa vedem Jardins en automne de Otar Iosseliani si apoi sa scriem despre el).

Dupa aceasta scurta trecere in revista a editiei din acest an, prezentatorul ne-a anunt numele filmului francez care a cucerit publicul anul acesta la Bucuresti: Moliere (2007), o comedie spumoasa in regia lui Laurent Tirard a castigat Premiul publicului, cu o medie de voturi de 4,72.

Apoi “maestrul de ceremonii” a tras la sorti dintre biletele completate de cei care au votat filmele, numele castigatorului unui weekend la Paris pentru 2 persoane. (Nu am retinut fericita castigatoare, dar ii urez distractie placuta).

Invitatii de onoare ai serii au fost Pascal Thomas, regizorul filmului L’Heure Zero care a incheiat Festivalul, scenarista si scriitoarea Clemence De Bieville, si Excelenta sa Ambasadorul Frantei la Bucuresti, domnul Henri Paul. El a multumit calduros institutiilor si sponsorilor (mecenas) care au sustinut Festivalul, a complimentat invitatii de onoare de pe scena..... continuare

Ioana Muntenescu

Mobilitate Virtuala - masa rotunda

Fiecare dintre vorbitori a aborbat tema din perspectiva propriei profesii. Astfel, Alexandru M Sandu si Liviu Ianasi au vorbit despre mobilitate virtuala din punctul de vedere al urbanistului sau al arhitectului, pe cand interventia lui Bogdan Minca s-a construit in jurul unei perspective filosofice.

Alexandru M Sandu a tinut sa faca o distinctie clara intre mobilitatile virtuale, considerand ca acestea pot fi de doua tipuri: o mobilitate virtuala legata de gandirea umana, ce poate fi rezumata prin recursul la cuvintele „rationament” si „imaginatie” si o mobilitate virtuala legata de noile medii de comunicare, in special retelele informatice. Trasand aceasta distinctie, vorbitorul a incercat sa sublineze impactul celor doua aspecte ale mobilitatii virtuale asupra orasului. Pe de-o parte, mobilitatea virtuala ca gandire individuala, independenta, este luata in considerare din ce in ce mai des de catre planificarea urbana si in constructia proiectelor de arhitectura. Subiectivitatea locuitorului/trecatorului/privitorului/utilizatorului unui oras este importanta astazi, cand s-a renuntat la ideea omului-tip al functionalismului, care putea fi redus statistic la o suma de nevoi.

In al doilea rand, mobilitatea cu ajutorul retelelor informatice face sa apara o noua conceptie asupra spatiului in general. Daca functionalismul amenaja intensiv niste zone date de teritoriu, lasand restul in afara planurilor si hartilor de dezvoltare, astazi se pune problema darii de seama chiar asupra spatiilor interstitiale, care nu au o identitate bine definita. Faptul ca urbanistul si arhitectul sunt din ce in ce mai fortati sa lucreze cu ‚nimic’, dupa cum spunea vorbitorul, este o consecinta atat a descentralizarii care creeaza un gol in reperele si ierarhiile spatiale traditionale (si asta de multe ori din cauza impactului informaticii), dar si a miscarii atentiei specialistilor dinspre aspectele foarte usor de interpretat cu ajutorul instrumentelor de analiza specifice profesiei catre un camp deschis, unde atat certitudinile lor de specialisti cat si abordarile caracteristice sunt in mod continuu confruntate cu niste conditii date de un context amorf, problematic. Mai mult, provocarile contemporane din cadrul arhitecturii si urbanismului contemporan se gasesc in marea lor majoritate in aceasta zona a interstitialului, a spatiilor si locurilor intre doua sau mai multe arii de referinta, care se lasa cu greu reperate la nivelul elementelor specifice si al reperelor care le-ar putea conferi o anumita structura.

Liviu Ianasi a incercat sa aduca in discutie o seama de notiuni si idei disparate, menite a aduce in prim plan diverse aspecte ale mobilitatii si virtualitatii. S-a vorbit despre cateva definitii etimologice ale „metapolisului” – oras inradacinat in teritoriu care are in acelasi timp si o existenta globala, existand aici si acum dar si in alta parte, cu ajutorul lumii creata de internet, dar si de globalizare. Acest oras traieste intre reperele globalului, localului si glocalului, fiind un nou tip de aglomerare urbana, specifica secolului XXI.

Bogdan Minca a adus o contributie importanta la dezbatere prin eseul sau despre mobilitate. Vorbitorul a adus mai intai in discutie problema mobilitatii virtuale ca sintagma. Mobilitatea virtuala exista in spatiul lingvistic anglofon ca ‚virtual mobility’ – desemnand e-commerce, e- work, e- business, e-services, e-shopping si asa mai departe. Incercand in continuare sa defineasca mai bine termenul, vorbitorul a expus continuturile unei pagini de web cu numele http://www.virtual-mobility.com/, care gazduieste un studiu britanic asupra impactului mobilitatii virtuale (vazuta ca relatie economica intermediata de internet) asupra mobilitatii fizice. Concluzia studiului ar fi ca impactul mobilitatii virtuale asupra celei fizice e neglijabil, lucru care a sprijinit argumentatia vorbitorului conform careia mobilitatea virtuala nu poate fi un factor de impact asupra fiintei umane, pentru ca nevoile acesteia de plasare fizica intr-un spatiu sunt legate in mod indusolubil de crearea unei psihilogii si individualitati umane. Pe scurt, omul are nevoie de un loc pentru a fi. Conectarea la internet deschide o cale catre idealul „sunt peste tot si am acces la toate lucrurile lumii – fie ea virtuala sau reala”, dar aplatizeaza distantele geografice, creand astfel un spatiu continuu, matematic, in care accesul instantaneu va ajunge sa fie un impediment, nu un avantaj, din cauza ca erodeaza calitatea lucrurilor de a fi diferite unele de altele, deci dezirabile si cu importanta existentiala.
In fata monitorului care deschide instantaneu lumea catre utilizator, mobilitatea ajunge la un punct de stagnare, in care miscarea inceteaza din cauza vitezei prea mari de acces.

Interventia lui Bogdan Minca a starnit reactii vehemente, mai ales in ceea ce priveste teza acestuia din urma conform careia mobilitatea virtuala nu ar avea un impact semnificativ asupra orasului si locuirii in general, atat la nivel statistic, cat si la nivel al locuirii in general.

Liviu Ianasi a argumentat ca odata cu dezvoltarea sectorului serviciilor si cu renuntarea la industrializarea masiva, orasele s-au schimbat radical si asta nu numai datorita evolutiei civilizatiei in general, dar si datorita introducerii calculatorului. La nivelul spatiului individual de exemplu, internetul a schimbat ceea ce era inainte un spatiu privat intr-un potential spatiu public, prin faptul ca lucrand de acasa, ne transformam casa in loc de munca. Functiile spatiilor se extind, devin mai flexibile si se schimba odata cu introducerea retelelor informatice, orasul dispersandu-se si traind in jurul unor centre care prolifereaza in dauna unui centru stabil si reperabil.

Ionut Cioana

marți, 18 decembrie 2007

5 O'clock Arhitext - masa rotunda

Fundatia Arhitext design organizeaza marti, 18 decembrie, la ora 17.00, masa rotunda pe tema „Mobilitate virtuala”. Evenimentul are loc in Sala de Consiliu, din Centrul de Studii in Arhitectura si Urbanism, din strada Mihail Moxa nr 5.

Invitaţi sa ia cuvantul vor fi Alexandru M. Sandu, Liviu Ianasi şi Bogdan Minca, Ioan Andreescu si Doina Cristea.

Directorul fundatiei Arhitext design, domnul Arpad Zachi, este si moderatorul discutiei, ceare lanseaza aceasta discutie despre mobilitatea virtuala deoarece: „Upgradarile rapide, permanente si profunde ale societatii, economiei si culturii pot parea la prima vedere ca fiind «halucinante». «Masura» fizica concreta a acestor «vizionari» si «viziuni» este data de conceptul de mobilitate. Nu mai este vorba doar de mobilitatea fizica a persoanelor, a materiilor prime, a produselor si a mijloacelor de transport ale acestora. Epoca informationala si tehnologiile comunicatiilor, economia cunoasterii aduc in discutie o lume virtuala, imateriala si, ca o consecinta, si mobilitatea virtuala.”

luni, 17 decembrie 2007

Am fost si la Timisoara (continuare)

Taverna (pacat ca n-am facut poze) era un loc plin de farmec. Muzica veche, un pian, tot felul de obiecte vechi puse pe ici pe colo, totul foarte inghesuit dar fara sa te sufoce... o atmosfera cu iz de vin fiert, jazz si fum de Blackstone (my kind of place).

Meniul a fost exceptional si din nou am savurat niste delicatese culinare noi: andive si branzica picanta.

Duminica a fost zi de relaxare alaturi de o echipa extraordinara care a organizat acest eveniment menit a anima putin specialistii in arhitetcura din acest oras, recunoscut prin lucrarile de calitate pe care le “preda” tarii. Dar mai intai de mica escapada ce urma sa aiba loc, am ajuns si la Mall sa mai aruncam o privire. E pentru a doua oara cand il vad, dar acum mi s-a aratat mult mai primitor si mai frumos (poate si pentru ca era dimineat si nu era multa lume, era liniste si soarele incalzea terasele de pe acoperis pe care mi le si inchipuiam pline de lume vara).

Am plecat cu micorbuzul catre Minis. Ne-am oprit la Basilica Maria Radna si am admirat un loc parca uitat de lume... primul pas inauntru mi-a trezit amintiri frumoase din maratonul meu prin Basilicele italiene. I started dreaming si nici nu mi-am dat seama cand grupul iesise din biserica...


Ne-am continuat drumul si am ajuns la destinatie: crama din Minis. Mai mult decat primitoare, gazda ne-a intampinat, ne-a facut turul casei si-al pensiunii. Ne-am si imprietenit cu gazdele noastre necuvantatoare care stateau la intrare, bucurandu-se de razele de soare (neasteptate, dar bine primite).

Am stat la povesti in fata unui vin vechi de 7 ani, a unui coniac 100% natural si demn de laudat, a unor feluri de mancare gen caprioara cu sos de bureti, supa crema de conopida, pandispan de mere cu aluat de turta dulce, etc...

S-a lasat seara... oboseala isi spunea cuvantul, asa ca ne-am indreptat spre Timisoara unde am facut o plimbare scurta pana la Cafe Mode apoi Cafe D’Arc unde s-a facut si-o filmare pentru Casa de piatra impreuna cu arhitectul Bogdan Demetrescu (so stay tuned for this edition of Casa de piatra, pentru ca merita!).

Cam asta a fost... prea mult ca sa fie spus in cuvinte si prea frumos ca sa poata fi redat prin imagini... O noua experienta in care am cunoscut oameni exceptionali, cu idei si preocupari interesante. Pot spune ca am “crescut” supa aceastav experienta si ca drumul a meritat cu varf si indesat. Va invit sa vedeti Timisoara si sa vizitati blogul nascut pentru acest eveniment, unde dl Ionasiu posteaza zilnic... http://blog.anualadearhitectura.ro/


Eu zic ca merita, voi ce ziceti?

Oscar Neimeyer turns 100






















On December 14th Brazilian architect Oscar Neimeyer's turned 100. This marker is extra-extraordinary as Neimeyer continues to practice architecture, something that might not come as a surprise to fellow architects but is nevertheless amazing. Projects include a new city in Algiers on the drawing board and a cultural center for Avila, Spain. More photos here.

views of a moody city















Doi artisti germani fac fotografii in Bucuresti. Puteti vedea mai multe pe pagina lor web.

SANAA Architects

















The New Museum of Contemporary Art (pictured above) has opened on the Bowery in Manhattan, New York City. Kazuyo Sejima and Ryue Nishizawa and their Tokyo firm, SANAA, designed the eight-story building as a stack of boxes shifted in different directions off a central axis. The form accommodates a series of open, daylit, column-free gallery spaces of different heights. Inside, the structure and ductwork are exposed. More here.

vineri, 14 decembrie 2007

am fost si la Timsioara

Am fost si la Timisoara...

Dupa 12 ore de drum, dupa incantarea de a vedea Portile de Fier, Dunarea in splendoarea ei, Caransebesul si Lugojul, Timisoara ni s-a deschis in fata cu un cer insangerat a carui frumusete nu a putut-o surprinde cu adevarat aparatul foto.










Ne-am cazat la un hotel minunat (aflat printre proiectele inscrise la Premiile Arhitext de anul acesta) si am iesit in oras.

Luminite colorate si zambete discrete m-au facut sa simt atmosfera de sarbatoare care a cuprins orasul acum, in preajma Craciunului.


















Am stabilit detaliile organizatorice pentru a doua zi si am mers la conferintele din Aula Magna a Universitatii. Ioan Andreescu era la pupitru. Prezenta un proiect din Amsterdam care iti lua ochii – fatade ale caror culori se schimba in functie de intensitatea luminii solare, parcuri elaborate in care te “pierdeai”... Am intrat in stare. Venisem totusi la un eveniment legat de arhitectura. Si asta vedeam. O arhitectura (la care chiar daca nu ma pricep) te facea sa visezi cu ochii deschisi la o plimbare linistita.. si culmea! Chiar asta lipsea din imagini – oameni care se bucurau de acele spatii, care sa se plimbe fara griji prin locuri care pentru mine sunt (pentru moment) inaccesibile.

Cum bine a punctat domnul Zachi: “Unde-s oamenii?” . Erau si ei, dar in interiorul cladirilor, in parcari, in masini, in drum spre casa, oriunde altundeva, numai afara, sub cerul liber nu. Pentru toate exista o explicatie si s-a incercat o discutie pentru oferirea acesteia. Studentii aflati in sala au luat si ei cuvantul si au oferit pareri – spre surprinderea mea pareau chiar implicati – pareri pertinente si chiar sustinute. Se crease o agitatie placuta, o discutie interesanta. Dar timpul era limitat si mai urma o prezentare. Rares Dragan i-a urmat domnului Andreescu si ne-a vorbit despre campuri informationale, despre fatade de cladiri care raspund (cu ajutorul unor camere de luat vederi, unor senzori si altor inventii tehnologice) la mediul inconjurator, care te proiecteaza pe ecrane mari, care iti pot transmite mesaje (culturale, publicitare, etc.). O altfel de comunicare, de manipulare cum s-a discutat ca ar putea fi. Manipulare, manipulare, dar sa stim si noi! :)

Seara s-a incheiat la o masa de 4 stele intr-o atmosfera mai mult decat placuta, unde fiecare a avut ce discuta, ce invata, ce “fura” din celelalte discutii. Am plecat obosita in camera lasandu-i pe cei mai putin obositi sa continue...

Sambata am inceput in forta: am montat expozitia Vlad Arsene la Centrul ATU din cladirea Operei, zona centrala a Timsioarei. Cativa studenti ne-au ajutat si lucrurile au mers foarte bine. Am fugit repede catre Carturesti unde avea loc lansarea numarului 11 al Arhitext si dezvaluirea proiectelor noastre viitoare (si nu numai ale noastre, pentru ca era ziua revistelor de arhitectura si toate revistele importante de gen aveau reprezentanti: dl Ghenciulescu ne-a vorbit de aparitiile editoriale ale Arhitectura, dl Andresoiu despre Igloo, evenimentele si publicatiile lor si dl Ionasiu despre de-arhitectura si evident, evenimentul in cadrul caruia se desfasura aceasta prezentare: Anuala de arhitecura Timisoara).

Am mers catre Ordinul Arhitectilor unde am montat expozitia Radu Mihailescu. Totul era pregatit pentru vernisare.

Ne-am linistit pentru cateva minute la o pizza calda (si foarte sarata din pacate) si ne-am incarcat bateriile pentru seara incarcata ce urma.

La orele 17 a avut loc vernisajul expozitiei Provocarile modernitatii tarzii. Sala era plina. Toata lumea statea cuminte si asculta prezentarea facuta de dl Zachi dupa care, a inceput forfota. Panourile erau fotografiate, studiate, comentate. In traseul propus de noi pentru vizualizarea intregii expozitii s-au inscris cateva zeci de oameni care auzisera de Vlad Arsene, il cunosteau sau doar ii stiau lucrarile.

Au fost prezenti atat cunoscatori si admiratori infocati cat soi persoane care vedeau pentru prima data lucrarile arhitecului. Placerea de a fi vazut expozitia insa se citea pe fata tuturor. A fost un succes! Din nou, si sunt convinsa ca de fiecare data cand vom avea aceasta expozitie, va fi la fel de bine.

Inca mai erau oameni in sala de expozitie cand am plecat in pas grabit catre Ordinul Arhitectilor. Altii mi-o luasera inainte pentru ca ajunsa acolo, sala era plina si intrarea “blocata”. Radu Mihailescu, alaturi de dl Zachi si dl Herczeg vorbeau linistiti despre o alta expozitie de succes a Arhitext. Este totusi unul de-al lor. Radu Mihailescu, arhitect timisorean, le-a oferit acestora unul dintre cele mai atractive puncte de intalnire din oras, chit ca este un mall. Dar e altceva!

Dupa ce toata lumea prezenta a avut timp sa admire lucrarile expuse ne-am retras la etaj pentru o discutie despre mass media, modalitati de promovare a arhitectilor, management de eveniment si nu numai. Invitati speciali, directorii revistelor de specialitate, care printre altele, sunt toti arhitecti. Studentii prezenti au fost tacuti pana cand li s-a dat un imbold sa vorbeasca si sa-i spuna punctul de vedere. Erau insa cu gandul deja plecat catre Balul care li se pregatea, asa ca discutia nu s-a mai prelungit.

La Bal, dupa vreo 15 min de cautare prin campus, am asezat revistele pe o masuta la intrare si ne-am amestecat un pic prin multime sa “luam pulsul”. Lumea era incantata. Stiau ca li se pregatesc suprize si nu prea indrazneau sa dea tonul la distractie, dar ce-a urmat dupa ce-am plecat noi... numai ei stiu, pentru ca noi ne-am indreptat spre Taverna.

Va urma....

Concurs Lindab pentru arhitecti

In dorinta afirmata dintr-un bun inceput de a promova concursul de arhitectura ca practica profesionala curenta, OAR a incheiat un parteneriat cu Lindab SRL, reprezentant in Romania si parte a concernului international Lindab AB Suedia, pentru lansarea si organizarea unui concurs de lucrari de arhitectura executate incepind cu anul 2005, in Romania, la care au fost utilizate solutii si materiale pentru constructii civile si industriale si sisteme ecologice de ventilatii, avand ca materie prima tabla de otel, purtind marca Lindab.

Pentru tema si regulamentul concursului, mergeti la aceasta adresa.

Fatada Anului

Baumit Romania initiaza, pentru intaia data in Romania, concursul ce poarta numele “Fatada Anului”, editia 2007, in spiritul promovarii a calitatii si a competitiei la nivel inalt.

Aflat la prima editie in Romania, concursul “Fatada Anului 2007” este inregistrat sub marca Baumit atat in Romania, cat si in alte 5 tari componente ale concernului Baumit International: Cehia, Ungaria, Polonia, Slovacia si Bulgaria. Pentru viitor tendinta este de a extinde aceasta competitie si in celelalte tari membre ale holdingului SIH - Baumit International.

Concursul, organizat cu sprijinul consultantilor din partea Ordinului Arhitectilor din Romania, se bucura de mediatizare prin intermediul unor parteneri prestigiosi.

Concursul se adreseaza atat arhitectilor si constructorilor, cat si investitorilor, sectiunile concursului fiind:


- Case unifamiliale: constructii noi si reabilitate

- Constructii noi: cladiri de locuinte, cladiri administrative si hoteluri

- Constructii reabilitate: refunctionalizare, renovare si restaurare.


Fiecare sectiune este dotata cu 3 premii, valoarea totala a premiilor ridicandu-se la circa 1 Miliard lei ROL. Scopul concursului este acela de a evalua cladirile care imbina, intr-un mod inedit, inventivitatea arhitectului cu calitatea inalta a produselor utilizate. Inscrierile la Concurs se vor incheia la 31 ianuarie 2008, iar jurizarea va avea loc in ultima saptamana a lunii februarie. MAi multe informatii aici.

Acoperis cu personalitate

In perioada 27 -30 Septembrie 2007, la Timisoara a avut loc cea de-a VII-a editie a Expozitiei Nationale de Constructii si Instalatii CAMEX. Expozitia s-a desfasurat la Sala Olimpia, Centrul Regional de Afaceri CRAFT si pavilioanele expozitionale mobile care au gazdui peste 350 de companii din domeniul constructiilor

In cadrul expozitiei CAMEX a fost prezentat Concursul National CAMEX de Structuri de Acoperire „Acoperis cu personalitate” organizat de ABplus Events impreuna cu Ordinul Ahitectilor din Romania, concurs ce a fost lansat pe 14 septembire 2007, in cadrul Expozitiilor Internationale CAMEX Bucuresti. Partenerul media al competitiei este revista „Arhitectura”, iar premiile totalizeaza 11 500 euro.

Concursul se desfasoara in perioada 14 septembrie – 18 iunie 2008 si isi propune selectarea si premierea arhitectilor pentru cele mai bune proiecte executate si finalizate in ultimii ani in Romania (2005 - aprilie 2008). Competitia cuprinde 2 sectiuni. Prima sectiune se refera la structurile de acoperire ce integreaza forme si materiale traditionale la cladiri noi sau la reabilitarea/extinderea de cladiri existente.

Cea de-a doua este dedicata structurilor de acoperire pentru deschideri de mari dimensiuni, functiuni speciale si spatii semideschise de utilitate publica (spatii comerciale, industriale, pentru recreere, cultura, sport, etc.).

Gala Premiilor se va desfasura in cadrul urmatoarei editii a Expozitiilor Internationale CAMEX de la Bucuresti, pe 19 iunie 2008. Atunci vor avea loc prezentari despre despre arhitectura de acoperis, solutii de acoperire si se va inaugura expozitia de fotografie „Acoperis cu personalitate”.

National Geographic - Periferii urbane

















Juriul format din Cristian Lascu, Redactor Sef National Geographic Romania, Bogdan Croitoru, fotograf National Geographic si Dragos Lumpan, fotograf National Geographic a decis fotografia castigatoare a temei "Periferii urbane" a concursului de fotografie organizat de revista.